Am înțeles încă de la început că nașterea este pentru femeie o experiență transformatoare, iar puterea femeilor e nemărginită. Am văzut atâtea mame care s-au schimbat sub ochii mei, au privit adânc în interiorul lor, și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. De munca aia grea, interioară, care nu se termină niciodată, dar care, cu fiecare colțișor curățat, aduce mai multă lumină în ele și în viețile celor din jur.

Iar dorința mea de a trăi și eu experiența aceasta creștea cu fiecare zi în care făceam această cea mai frumoasă muncă dintre toate.

După trei ani de așteptări, minunea s-a întâmplat – am rămas însărcinată! Eram în al nouălea cer. Abia așteptam să simt pe propria piele tot ceea ce propovăduiam eu la cursuri și îmi imaginam că voi fi un exemplu pentru toate mamele că se poate să ai o naștere naturală ușoară și împlinitoare.

Eram convinsă că sunt pregătită, că am toate instrumentele și informațiile de care am nevoie ca să am o naștere perfectă, așa cum visam.

La fel ca Inanna (regină a pământului și a cerului), îmi adunasem și eu lucrurile care credeam că mă vor proteja în călătoria mea: toate studiile și cărțile citite, planul meu de naștere, gândirea pozitivă, sprijinul celor din jur.

Deși la cursuri vorbeam despre importanța flexibilității, eu m-am trezit foarte inflexibilă legat de modul în care îmi doresc să îmi aduc pe lume copilul: eram extrem de atașată de ideea de naștere naturală și nu exista nimic altceva pentru mine.

Dar, în urma unor complicații, am fost nevoită să nasc prin cezariană în săptămâna 42 de sarcină.

Am fost… distrusă!

După nouă luni de fericire continuă, ultima zi înainte de nașterea fiului meu a fost îngrozitor de grea. Am plâns non-stop… nu mă puteam opri… nimeni nu putea sa vorbească cu mine…

Visul meu se prăbușise. Și eu odată cu el.

Dintr-o dată, toate așteptările, credințele, speranțele și încrederea în mine mi-au fost spulberate.

În primă fază, am încercat să ignor ce s-a întâmplat, spunându-mi că trebuie să mă concentrez pe copil.

Cu toate astea, zile, săptămâni și luni după m-am simțit rușinată, tristă, dezamăgită. Oscilam între a mă judeca pe mine pentru rezultat și a judeca tot ce era în afara mea pentru lipsa de control pe care am resimțit-o. Și sentimentul general care a predominat atunci a fost acela de eșec.

Multă vreme nu am fost conștientă de ce sufar. Știam că sufăr. Și știam că nu mi-e bine. Și credeam că e din cauză că am nascut prin cezariană, dar problema era alta.

Știam că nu mai pot schimba trecutul, așa că singura cale a fost să caut să înțeleg cum anume m-a transformat această experiență.

La fel ca și Inanna, m-am trezit în călătoria aceasta singură și dezgolită de tot ceea ce credeam că știu, cunosc și credeam că e în controlul meu.

Pentru a-mi întâlni copilul, a trebuit să cobor profund în lumea de dedesubt, în interiorul meu, în locurile unde nu am vrut să privesc înainte, căci era prea greu și prea neplăcut. În lumea de dedesubt unde sunt alte reguli decât în lumea de deasupra, reguli care sunt testate și sunt adevărate și nu mă puteam târgui pentru a le ocoli.

Și tot ca Inanna, o parte din mine a trebuit să moară atunci, pentru ca o alta să se nască. 

Doamne, cât de greu a fost! Câtă confuzie, câtă rezistență și cât timp mi-a luat pentru a regăsi din nou drumul către lumea de deasupra, în care am pășit alt om… altă Nora decât cea care a pornit în călătoria asta inițial. Căci nimeni nu se întoarce dintr-o astfel de aventură neschimbat.

Nora de acum știe și simte cu tot sufletul că acea zi a fost în egală măsură și cea mai grea, dar și cea mai binecuvântată zi din viața ei. Și e ciudat cum aceste două sentimente pot co-exista într-un singur loc.

Și nu este vorba că am îmbrățișat artificial suferința, ci că am investigat în profunzime valoarea și înțelesul care se ascund în spatele acestui eveniment de inițiere din viața mea.

Dar acea zi rămâne în continuare motorul pentru a continua drumul și transformarea.

Ce a schimbat în mine?

Pe de-o parte mi-a adus cunoașterea și înțelegerea procesului de a naște prin cezariană. Împreuna cu întreaga paletă de emoții cu care se confruntă femeile care nasc astfel.

Am început să simt mai multă empatie pentru mamele care au parte de altă experiență de naștere decât cea dorită. Și am realizat că pot să le ofer o pregătire mai eficientă și mai autentică în întâmpinarea surprizelor, indiferent care ar fi acelea.

Am înțeles de asemenea că nu totul este în controlul meu, al nostru.

Fiecare naștere este unică și am învățat să onorez și să sprijin această diversitate cu o compasiune reînnoită.

Iar asta se reflectă în modul în care îmi țin acum cursurile și interacționez cu mamele. Căci experiența aceasta și modul în care am ajuns să o integrez m-a ajutat să observ elemente pe care nu le văzusem până atunci.

Și am descoperit cum o abordare holistică a pregătirii pentru naștere are darul de a servi mamele pe mai multe niveluri, astfel încât ele să nu se judece doar prin prisma lentilei prin care societatea ne învață să privim rezultatele – succes/eșec, putere/slăbiciune.

Ci să existe loc de compasiune și empatie profundă.

Fără iluzia că există o rețetă a succesului și fără ideea că noi avem controlul absolut într-un proces care nu are cum să fie controlat în cele mai mici detalii.

De aceea mai degrabă mă uit la omul din fața mea și pornesc de acolo.

Toată această experiență m-a făcut să devin un profesionist și mai echilibrat, care nu se poziționează nici ca „salvator” – căci o asemenea poziționare implică o lipsă a încrederii în capacitatea mamelor, ceea ce nu e cazul, nici în „judecător” – căci privesc fiecare mamă drept un univers în sine, care a existat și a fost modelat de-a lungul întregii sale vieți, cu mult înainte de a ajunge la mine.

Cred că fiecare mamă merită să fie auzită, informată și însoțită cu respect, iar fiecare specialist care lucrează cu mame poartă o responsabilitate reală în felul în care marchează începutul unei familii. 

Prin tot ceea ce fac, îmi doresc să schimb cultura nașterii și a perioadei postpartum în România.

Știu că e nevoie și de un alt gen de susținere, care să meargă mai în profunzime decât clasicul cheerleading și bunele intenții.

E nevoie de mai multă conștiență în rândul specialiștilor perinatali – începând cu modul în care își țin cursurile educatorii prenatali și continuând cu echilibrul care e vital în rândul doulelor.

Și nu în ultimul rând, cred că e nevoie ca experiența nașterii și a perioadei postpartum să fie procesată și integrată corespunzător, căci prea multe mame încă își trăiesc provocările în singurătate, pentru că nu găsesc mulți oameni care să poată sta cu toate emoțiile lor.